A trecut deja o săptămână, dar ecourile evenimentului încă răsună în mintea și sufletul meu. Nu-mi imaginam că, după organizarea primei ediții, voi trăi ceva mai provocator și intens. 🤭
Ei bine, ediția a doua a venit mai repede decât mă așteptam, chiar anul următor, și mi-a demonstrat contrariul. Cu înverșunare și încăpățânare, mi-a arătat că fiecare nou început vine cu propriul set de provocări. 🌟
Dar, cum îmi place să spun, niciun meci (al vieții) nu seamănă cu altul. De ce? Pentru că întotdeauna e alt context, alt moment, alți “jucători”, altă echipă, alt „teren” de joc, și la fel ca în marile meciuri (ale vieții), vrem nu vrem, și șansa joacă un rol. Indiferent cât de pregătiți am fi. 🎯
Ziua dinaintea „finalei” (evenimentului) a fost un speactol în sine. Telefonul meu s-a transformat brusc într-o veritabilă centrală telefonică. 😂 Nici pe email nu pot spune ca a fost prea liniște. Din toate direcțiile veneau întrebări, care mai de care mai năstrușnice și mai… „creative.” Am zis că e un antreament bun înainte de eveniment, chiar dacă nu eu eram cel cu întrebările.
📱 Și colac peste pupăză, puțin după miezul nopții, cineva se gândește să sune cu număr ascuns insistent. Cam de vreo 2, 3 ori. Probabil s-a gândit că emoțiile sunt mari cu o seară înainte și că sigur nu dorm la ora respectivă. Și cu siguranță a dorit, sub anonimat desigur, să îmi transmită gânduri bune și succes a doua zi. 🌙
𝟮𝟮 𝗳𝗲𝗯𝗿𝘂𝗮𝗿𝗶𝗲, 𝘇𝗶 𝗱𝗲 𝗳𝗶𝗻𝗮𝗹𝗮! 🔥🏆 Să nu credeți că telefoanele s-au oprit. Sau că cei „binevoitori” nu s-au gândit că ar fi bine să transmită chiar atunci niște gânduri de bine sintetizate elegant sub forma: „A, dar nu trebuia așa, mai bine ai fi făcut așa, știu eu mai bine.”
Din fericire le-am luat ca atare și ca parte din proces. Nu-mi plac frazele clișeu, dar ce nu te doboară, chiar te face mai puternic.
Bun. 𝗜̂𝗻𝗰𝗲𝗽𝗲 „𝗺𝗲𝗰𝗶𝘂𝗹”! Emoții normale aș spune. Paradoxal, chiar puțin mai mari decât înainte de a intra pe scenă la prima ediție.
Intru. Oamenii aplaudă. Mă conectez la energia sălii și la mesajul pe care urma să-l transmit. Cam 15 minute urma să dureze discursul meu. L-am pregătit temeinic înainte, cu atenție la fiecare detaliu.
Deși nu mai avusesem ocazia să vorbesc până atunci în fața a 500 de suflete, în teoria mea optimistă, totul ar fi trebuit să decurgă fără probleme. Și, într-o oarecare măsură, am avut dreptate… dar doar parțial. 🎤
Până spre final când, jucându-mă cu niște idei pe care nu le planificasem, s-a făcut un pic de „𝗕𝗹𝗮𝗻𝗸” 𝗶̂𝗻 𝗺𝗶𝗻𝘁𝗲𝗮 𝗺𝗲𝗮. 🌀 Preț de câteva secunde am făcut o pauză „strategică”. Secunde care, desigur, în mintea mea păreau o eternitate. Ideile nu-mi mai veneau, nu mă mai puteam conecta cu ce urma să spun. Upsss!! Scorneam în memorie, dar nicio șansă să dau de ele. 😱
Atunci, în mintea mea s-a convocat, în acele 10 secunde (cred) o adevărată celulă de criză cu 2 variante pe masă: recunosc că am blank sau improvizez? Ce fac? Din fericire, am avut prezență de spirit să aleg a doua variantă și totul a revenit la normal imediat după decizia asta. Dar, doamne, alea 10 secunde… ⏱️
Din exterior, pentru cei 500 de spectatori, pauza respectivă a părut exact cum am sugerat mai sus – strategică și binevenită, poate chiar o tehnică deliberată de a capta atenția. În realitate însă, în interiorul meu se desfășura o adevărată furtună, o luptă contra-cronometru cu propriile mele gânduri și temeri, un test al stăpânirii de sine la care nu mă așteptasem. 🌪️ 🙈
Începe primul interviu. Lavinia Barlogeanu, cu grația și finețea care o caracterizează, intră în scenă. Fac o scurtă introducere în care propun să avem la baza călătoriei noastre metafora Micului Prinț. 🌹
Ca și cum nu ar fi fost suficiente încercări, după 2 minute de interviu, lavaliera (headset-ul) doamnei profesor pare că a fost “exilată” pe altă planetă. Cu toate că prietenii de la Casa de Cultură a Studenților ne-au asigurat că au făcut toate testele înainte și că totul merge strună. Dar iată că, într-un „meci” ca acesta, mai intervine „arbitrul” și mai acordă câte un penalty gratuit. 🎭😂
După momentul cu improvizația de la început, iată încă un moment de cumpănă. De această dată, nu mai eram doar eu moderatorul în impas, ci și eu organizatorul. Că na, știți, suntem puși de multe ori în viață să centrăm și să dăm cu capul în același timp. ⚽
Însă, inspirația a fost și de această dată de partea mea. Am cerut imediat un microfon care să înlocuiască lavaliera și, din fericire, am continuat fără probleme. Abia după acest moment pot spune că a început spectacolul. ✨
Prestația Laviniei Bărlogeanu a fost foarte apreciată, atât pe parcurs, cât și la final. Aplauze la scenă deschisă. 👏
A intrat apoi în scenă Tukaram Paul Avram, care a stârnit hohote de râs și conștientizări pe tot parcursul momentului. 😄
Cele 3 podcasturi în viața reală au fost încheiate cu Mihai Morar, care a fost mai vulnerabil ca niciodată. Ne-a vorbit despre luptele lui interioare, eșecuri, succese, ne-a spus povești cu tâlc, și ne-a împărtășit cele mai importante aspecte care au contat în relația de peste 19 ani pe care o are cu soția lui. ❤️
A urmat apoi o dezbatere de-a dreptul incitantă – 𝗽𝗼𝗹𝗲𝗺𝗶𝗰𝗶 𝗰𝗼𝗿𝗱𝗶𝗮𝗹𝗲 – în care cei 3 invitați trebuiau, pe rând, timp de 2 minute, să comenteze anumite afirmații despre iubirea de sine și de aproape și să argumenteze dacă sunt mituri sau adevăr. A ieșit spectacol. Ca să dezvălui și un lucru inedit din această parte: Lavinia Bărlogeanu ne-a și cântat puțin mai spre final. 🎵
Cam atât. Cu siguranță, ar mai fi nenumărate detalii de împărtășit, dar poate cândva le voi așterne pe toate într-o carte sau în viitoare reflecții. Dacă ar fi să sintetizez câteva lecții și învățături după această ediție, cred că astea ar fi: 📝
1. Nu poți mulțumi niciodată pe toată lumea și, sincer, nici nu e sănătos să încerci acest lucru. Ascultă părerile celor din jur, mai ales pe cele bine argumentate și raționale, dar rămâi fidel viziunii și valorilor tale. Întotdeauna vor exista critici, dar și susținători – important este să nu-ți pierzi busola interioară în încercarea de a satisface așteptările tuturor. 🧭
2. Tot ce facem în viață seamănă cu un iceberg. Deasupra apei sunt vizibile doar rezultatele finale – succesele strălucitoare sau eșecurile notabile. Sub iceberg se ascund toate acele nopți nedormite, luptele interioare, stresul, momentele de cumpănă, îndoielile persistente și presiunile constante. Conștientizarea acestui adevăr ne ajută să fim un pic mai îngăduitori – mai întâi față de noi înșine, și apoi față de ceilalți. Această ordine naturală a fost, de altfel, subliniată inspirat și de cei trei invitați ai ediției a II-a. 🧊
Și ca în orice poveste care prezintă o călătorie a eroului, la final, binele învinge. Și a triumfat. Și poate tocmai acesta este adevărul universal al oricărei realizări semnificative: împlinirea și bucuria resimțite sunt direct proporționale cu amploarea obstacolelor depășite pe parcurs. 🏆
Așa cum știți, în orice călătorie a eroului, avem nevoie și de aliați, fie ei ca mentori, prieteni sau cunoscuți. 🛡️
Pe lângă „armata invizibilă” de îngeri păzitori (persoanele care m-au încurajat necondiționat și mi-au transmis energie pozitivă), am avut alături și o „armată” cât se poate de reală și tangibilă. Această forță a fost formată, surprinzător pentru dimensiunea evenimentului, din doar două persoane – eu și prietenul & colegul meu de proiect Cosmin Clipa.
Nouă ni s-au alăturat, ca aliați de nădejde pe scenă, cei trei invitați remarcabili cărora le sunt recunoascător pentru inspirație și încredere: Lavinia Bârlogeanu, Paul Tukaram și Mihai Morar. 👫👫
Pentru toți cei care au contribuit la transformarea acestui vis în realitate, pentru fiecare zâmbet din public și pentru fiecare lecție învățată pe parcurs, nu pot decât să rostesc din inimă, cu profundă recunoștință: Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc! 🙏❤️🙏
