Azi dimineață am avut o conversație memorabilă cu un șofer de Uber. 🚗💨 Long story short—în drum spre birou, aproape de Casa Presei, am prins intersecția aglomerată.🚦 Șoferul, un tânăr destul de relaxat, mă întreabă dacă e mereu așa aglomerat acolo.
— Depinde de zi și oră, îi răspund.
Părea surprins, de parcă nu cunoștea bine zona, așa că îl întreb dacă e din București.
— Da, sunt de aici, zice el. Apoi, curios, mă întreabă și pe mine de unde sunt.
— Din Iași, îi spun.
— A, super! 🤩 Am și eu un apartament acolo, dar nu am fost niciodată. E undeva prin centru, pe lângă niște fântâni…
— Piața Unirii? 🤔 încerc eu să-l lămuresc.
— Da, da, așa parcă.
— L-ai moștenit și l-ai închiriat? întreb eu, curios.
Se oprește o clipă, apoi răspunde vag:
— Să zicem că l-am moștenit.
Apoi, fără să lase loc de interpretări, continuă destul de dezinvolt:
— L-am primit de la bunica mea. Ea s-a mutat în București la iubitul ei. 😳
— Hm, iubitul? întreb, surprins. Să înțeleg că bunicul tău nu mai e…
— Nu, nu mai e, răspunde scurt.
Și apoi, fără prea multe formalități, îmi oferă direct povestea:
— Bunica mea s-a mutat cu iubitul ei, care are vreo 48 de ani, iar ea 70. 😮
— Uau… înțeleg, zic eu, păstrând un ton obiectiv.
Apoi adaug, pe același ton serios, dar cu un zâmbet:
— Tare, s-a orientat destul de bine. 😆
— Da, e cu un turc. S-au cunoscut în Iași și apoi ea s-a mutat la el, la București. Dar e bine, acum ne vedem mai des, încheie el jovial. 😊
M-a surprins plăcut povestea lui, dar și naturalețea cu care o spunea. Mi-a arătat încă o dată că viața nu ține cont de așteptările noastre și că tocmai schimbările neprevăzute sunt cele care creează cele mai autentice legături.
🌙 Seara, am trecut pe la frizerie.
Olteanu Liliana , care mă tunde destul de des, mă întreabă, ca de fiecare dată:
— Cum vrei să te tund? Se gândește că poate am noi preferințe.
Îi spun să mă tundă ca de obicei, doar să aibă grijă de vârtecușul încăpățânat, care se răscoală imediat ce crește puțin părul. 💇♂️😆
La care ea, cu înțelepciunea unui stilist care a văzut multe, îmi răspunde fără să clipească:
— Ce să facem, Vlad, nu putem fi perfecți. 🤷♂️
Și chiar așa e. Nu putem.
Am realizat că viața ne dă mereu semne despre lucrurile pe care trebuie să le învățăm. 🔄
Nu întâmplător regăsim informații care se repetă – în cursuri, în cărți, în podcasturi, în viață.
Pentru că, de fapt, totul a fost spus, dar nu totul a fost AUZIT. Iar viața ne repetă lecțiile până când suntem gata să le ascultăm cu adevărat.
În cazul meu, lecția e clară: ar fi bine să renunț la ideea că lucrurile trebuie să fie perfecte.
Mă gândesc la bunica șoferului. La cât de ușor a ales să își trăiască viața fără să se împiedice de așteptările altora sau că lucrurile ar trebui să se întâmple într-un anumit fel. ❤️
Mă gândesc și la vârtecușul meu, rebel și neiertător, ca un reminder că perfecțiunea e doar o iluzie. 🎭
Și poate, tocmai în imperfecțiunea vieții, în intersecțiile aglomerate 🚥, în vârtecușurile răzvrătite 😜 și în poveștile la care te aștepți cel mai puțin, se află frumusețea ei.
✨ Nu trebuie să fie perfect. Trebuie doar să fie trăit. ✨